Postarea de azi vine din framantari mai vechi ale mele....si in urma vizionarii ultimului episod dintr-un serial pe care l-am urmarit cu drag...si nu in ultimul rand, in urma multitudinii de romane citite de-a lungul timpului.
Inca din copilarie crestem cu povesti si basme, cu printi si printese, monstri sau alte forte ale raului care se infrunta permanent. Dupa multe peripetii si incercari de tot soiul, binele intotdeauna invinge si raul este eliminat.
La fel se intampla si in carti (cu exceptia celor postmoderniste) si filme. De ce? Nu cred ca asta se intampla doar de dragul audientei...ci pur si simplu pt. ca oamenii au nevoie de o supapa, au nevoie de un happy ending, ca sa-si poata mentine sperantele vii si optimismul. Cine nu-si doreste sa se aline cu gandul ca, la capatul unui drum extrem de anevoios, cu multe greutati si situatii-limita, soarele va straluci si pe strada sa, iar visele ii vor deveni realitate? ca ne vom gasi iubirea mult visata, jumatatea aceea perfecta, care sa ne ghiceasca gandurile, ca vom trai impreuna pana la adanci batraneti, iar viata nu ne va mai fi umbrita niciodata? ca, in sfarsit, am terminat de platit toate oalele sparte (ale noastre, sau, de cele mai multe ori, ale altora) si ca tot cosmarul s-a terminat?
Ei bine, cateodata si eu ma surprind visand cu ochii deschisi ca sunt o Cenusareasa (si cine n-o face?) care are parte de tratamentele rele ale celor din jur...dar in final vine si printul, iar viata la palat ma asteapta! Iar visele astea recunosc ca ma ajuta intr-o oarecare masura atunci cand mi-e greu.
Insa nu e mereu asa...de cele mai multe ori, viata nu tine cont de algortimii prevazuti de mintea umana ce a plasmuit toate filmele, toate povestile, toate romanele...se spune ca fiecare isi are propria cruce de dus si ca nimeni nu stie unde ne duce drumul propriei povesti, asa ca ne raman visele frumoase si speranta care moare ultima!
nici macar noaptea...pt ca nu dorm, ce e drept, mai am cate un cosmar...
